Ultimul vers e mereu cel mai bun. de preferat să nu-l cânţi
Dinţii se dau la o parte ca să facă loc.
Douăsute şi ceva de senzaţii percepţii şi reprezentări pe secunda. aia dinaintea fiecarui sunet pe care-l rosteşti. ce bine că limba e bună la ceva
m-am săturat să iubesc şi să urăsc câte patru minute. şi mi-e milă. Entertain yourselves, I command
De aceea când spui despre muzică ce nu poţi rosti urli.
Nodul din gât nu pleacă cu exces de ingestie de carbohidraţi
Pasivitatea are corniţe şi rânjeşte lângă banda de alergat
Ego plus grăsime egal Freud
Privirile conservatoare inhibă schimbările zeloase
Nevoia e scrisă în Fericiri ca să rimeze
Media ponderală şi bomba atomică au fost la origini explorative
Moartea, ca şi voinţa, apar când n-ai nevoie de ele.î
Pantofi roşii de lac. Dumincă la 6 dimineaţa de Florii, mergem cu măicuţă-mea de mână la biserică. Ne spălăm pe dinţi, nu mâncăm nimic; pe stradă vin copii din toate părţile, noi venim din jos, ‘ăilalţi din sus. Intrăm în biserică, nena care face tot felu de lucruri pe-acolo ne dă câte-o lumânare pe care o aprindem doar când suntem aproape de domnu' părinte. În altar e o cupă de argint maaare, cu o linguriţă-n ea, care sigur au ajuns acolo din poveştile cu Verde Împărat; e acoperită cu o batistă frumoasă, albă. Domnu părinte iese cu ea, zice ceva care înseamnă rugăciune şi ne zicem numele, pe rând când ajungem în faţa lui, ne punem batista sub bărbiţă să nu cumva să cadă din împărtăşanie pe jos, că e sfinţită; nu ştiu de ce vinul acela alb cu pâine în el atât de bun..ca o licoare magică…(oricum nu seamănă cu sângele aşa cum ar trebui să fie pentru că e alb şi via aia cu struguri care iese din coastele lu’ domnu Iisus are struguri rosii, deci undeva ceva le-a scapat ceva). Asta e frumos, până când ajungem din nou la nenea cu lumânările, care acum ţine tava cu anafură, şi uită că ne întreabă în fiecare an “Da’ voi de-ale cui sânteţi?”. Luăm anafură, câte două bucăţi şi ne îndreptăm spre ieşire; mă uit la ceilalţi copii, care-şi fac semnul crucii de multe ori, probabil ca să fie siguri că-i vede Dumnezeu măcar o dată. Înainte să ieşim din biserică ne facem cruce cu spatele la uşă şi faţa la altar; nu-i arunci peste umăr lu’ Domnu' Iisus un “La revedere” aşa…mai ales la el acasă.
Mergând spre casă, fericite că suntem gătite, împărtăşite, şi măicuţă-mea mulţumită că am făcut ce trebuia, încerc să înţeleg legătura dintre trupul şi sângele Domnului şi vinul acela magic. Nici măcar nu ne aşteptam să aibă gust de sânge sau de trup. Ştiam cumva că nu e chiar aşa…că deşi Iisus a fost om, era altfel. Sau mai bine spus că nu am gustat niciodată sânge sau carne de om, pentru că intră la ceva rău, ceva ce oamenii nu fac; cuminecătura e ceva bun, care te face să te simţi mai bine. Doar gândul că manânci dintr-un om şi-i bei sângele te face să visezi filme de groază, nu să te simţi mai bine.
Magia este că Iisus a fost om, oamenii răi l-au rastingnit, dar noi ştim că nu durează pentru ca oricum o să învie.Cu î mare.
După douăzeci de ani, săbiile lui Dumas zboară în grădina Ghetsimani şi filosofii muşchetari fac sisteme care spun că nu-i aşa…şi eu nu mai sunt mică. Dumnezeu e doar o altă divinitate, creştinismul doar una din religii. Întrebările care caută răspunsuri ciudate nu te liniştesc, te pun în gardă.
Dumnezeul lui Nietzsche a murit, al nostru a Înviat.
Nu se succed verbele astea?
