A urcat pe covor și încerca să-și facă loc între pătrățele. Mai erau ceva așchii lăsate de la focul cu lemne, câțiva tăciuni căzuți în sobă. E greu să fii limax într-o lume care trebuie să se încălzească. Lăsând dâre de lipici pe pardoseala veche, era de așteptat: cenușa avea nevoie de un loc anume ca să prindă contur. Soba de teracotă făcuse față cât putea ea la flăcările care nu mai conteneau să înghită cărămizile vechi.
Oricum, lemnele erau pe sfârșite și trecuseră zile bune de când nu mai intra nimeni în camera ei.
Orice melc fără cochilie iese din subsol sperând că viața lui va fi mai bună într-un loc mai primitor. Fără mucegaiul care se întinde generos pe pereți, s-ar putea relaxa în spații antifungice. Și mai erau și borcanele uitate așa, ani la rând, nerevendicate; niște recipiente din sticlă pline cu murături, foarte deprimante. Mai bine oameni singuri decât conserve intacte.
Pielea i s-a făcut mică în timp ce-și scrijelea voința sub tencuiala veche. Îi era din ce în ce mai greu să urce, foarte anevoios, ca și când nu mai era loc de întoarcere, înainte nu putea merge, urme de cărămidă și ciment au înecat singura lui cale de ieșire. A încercat să-și strecoare capul alunecos pe lângă resturile de mortar, câteva viespi demult fără suflare și uite! și un gândac strivit. A transpirat, lăsând din el tot sebumul lipicios, măcar de-ar fi mai mic, cât de mic să poată ajunge în altă parte decât unde era.
La oameni, deasupra, la oameni e mai bine, nu în întunecime, deasupra. Acum e prins la mijloc, câteva clipe dacă mai poate rezista, la urma urmei la ce bun să fii limax dacă nu poți sta aiurea așteptând să te regenerezi când ești prins la ananghie? S-a chinuit, s-a târât, a mai dat înapoi, supura din rănile mici, porii alunecoși îi erau înecați de praf, uite c-a reușit, acum e sus, în partea cealalată, e bine, e uscat.
Podeaua nu e chiar așa caldă...hop! ar putea să alunece printre golurile dintre scânduri, noroc cu o suprafață mai prietenoasă, cu culoare, aderență, pe care se poate târî, până la care poate ajunge. Nu mai are putere, e brăzdat peste tot, nu poate respira, de ce e mai bine la uscat dacă el de umezeală are nevoie? Ar vrea înapoi dar nu poate ajunge nici până la următorul cui ruginit din fața sobei, hai că încearcă să ajungă la covor. Bine că măcar acela e acolo, așa cum a auzit. E confort și bine dacă ai covor.
E obosit, dacă ar putea să se odihnească un pic, să doarmă, să stea așa. Încă puțin, stânga, dreapta. Stai! Ce e asta? Ceva mai lipicios decât el? De ce e roșu? Să nu treci pe-acolo! își spuse. E mult și ți-au spus prietenii: când e vorba de oameni poate fi oricând sânge. O fi doar un lichid, dar el e obișnuit cu apa în care poate viețui, pe când în sânge nu se poate înota. O ușă vrea să-l rostogolească, talpa unui pantof în fața lui! Și vorbe, atâtea zgomote și cuvinte de oameni. Țipete, o lamă de cuțit și ghete verzi care nu mai respiră. Cine sunt cei mulți? De ce urlă la corp? Mult lichid roșu, mai bine jos în beci, în igrasie.
Livia, cine-o fi fost Livia?
x
